Instituțiile statului au tendința, conform unei practici consolidate, să limiteze accesul cetățenilor la informații oficiale și/ sau de interes public. Motivele invocate țin adesea de protecția datelor cu caracter personal, de secrete comerciale, fiscale, secrete de stat, informații cu caracter sensibil, ș.a.m.d.
Recent, tot mai multe instituții au refuzat să ne furnizeze informații, invocând prevederile noului Cod Administrativ, în partea ce ține de petiții și ignorând în totalitate existența și prevederile legii 982 cu privire la accesul la informație. Solicitările de informații NU sunt petiții.
Începând cu 01 aprilie 2019, a fost abrogată Legea cu privire la petiționare, și a intrat în vigoare noul Cod Administrativ. Dacă legea veche nu definea expres ce înseamnă o petiție, noul Cod Administrativ dă o definiție clară că prin petiție se înțelege orice cerere, sesizare sau propunere adresată unei autorități publice de către o persoană fizică sau juridică. Astfel:
- prin cerere se solicită emiterea unui act administrativ individual sau efectuarea unei operațiuni administrative;
- prin sesizare se informează autoritatea publică cu privire la o problemă de interes personal sau public;
- prin propunere se urmărește realizarea de către autoritatea publică a unor acțiuni de interes public.
Din definiția expresă a petiției, reiese că solicitarea de informație, prin care cetățeanul solicită să-i fie puse la dispoziție anumite informații nu se încadrează în definiția de petiție. Ba mai mult, în întregul Cod Administrativ sintagma de solicitare de informație lipsește, iar asta e din motiv că solicitarea de informație diferă de petiție, aceasta fiind reglementată de Legea nr. 982/2000 privind accesul la informație și nu de Codul Administrativ. Mai jos vom încerca să analizăm care este diferența între petiție și solicitare.
Astfel în cazul adresării unei petiții, sunt impuse cerințe mai riguroase, printre care aplicarea semnăturii. Acest fapt se datorează, că autoritățile publice, în cazul examinării petiției, vor trebui să întreprindă anumite măsuri, pentru soluționarea acesteia. Astfel instituția abilitată trebuie să cunoască în interesele cărui cetățean acționează, iar acesta să-și asume anumite responsabilități pentru cerințele și veridicitatea informațiilor furnizate.
În cazul solicitării de informație, necesitatea de a semna solicitarea lipsește, deoarece informațiile puse la dispoziție sunt de interes public și nu sunt de o accesibilitate redusă. Respectiv, instituțiile statului nu au necesitatea de a impune anumite obligații cetățeanului față de gestionarea informațiilor solicitate din moment ce informațiile puse la dispoziție sunt disponibile publicului larg.
Ba mai mult, un șir de instituții de stat, la examinarea solicitărilor de informații fac trimitere în mod abuziv și arbitrar la prevederile Codului administrativ al Republicii Moldova, care prevede că dacă se transmite în formă electronică, petiția trebuie să corespundă cerințelor legale stabilite pentru un document electronic, adică în cazul petiției transmise în formă electronică – semnătura electronică. În cazul în care petiționarul nu înlătură aceste neajunsuri, petiția nu se examinează.
Astfel, impunerea acestor bariere birocratice pentru solicitarea de informație, presupune că persoanele ce nu dispun de semnătură electronică (adică majoritatea cetățenilor), nu au posibilitatea de a adresa solicitări de informații prin intermediul poștei electronice, ci sunt obligați să le depună fizic la instituții, fapt care îngreunează și împiedică grav accesarea dreptului la informație. În cazul în care cetățeanul nu dispune de semnătura electronică și are domiciliul într-o localitate rurală sau raională, pentru a depune o solicitarea la o instituție publică centrală, de exemplu, acesta ar trebuie să se deplaseze personal la sediul instituției.
Un alt argument al autorităților responsabile de furnizarea informațiilor, este că, în conformitate cu Legea nr. 982/2000 „cererile scrise cu privire la accesul la informație vor fi înregistrate în conformitate cu legislația cu privire la registre și petiționare”.
În opinia noastră, faptul că solicitările de informații se înregistrează în conformitate cu legislația cu privire la registre și petiționare, nu înseamnă altceva decât că ele se înregistrează într-un registru comun și nu în registre separate. În ciuda înregistrării petițiilor și solicitărilor de informații în unul și același registru, nu înseamnă că acestea echivalează. Considerarea solicitărilor de informații drept petiții, impune condiții suplimentare de depunere a solicitărilor de informație, decât cele care sunt expres prevăzute în art. 12 al Legii nr. 982/2000. Reamintim că o solicitare poate fi adresată atât în formă verbală, cât și în formă scrisă, dar nici măcar în ultimul caz nu este obligatorie semnătura olografă a acesteia.
Pentru a depăși acest impas în accesarea unui drept fundamental, cum este dreptul la informație, la data de 09 octombrie 2019, CPR Moldova a adresat Parlamentului Republicii Moldova, potrivit competențelor sale instituționale, o solicitare de interpretare a actelor normative. Din moment ce tot mai multe instituții confundă solicitările de informații cu petițiile, în mod intenționat sau nu, mizăm pe efortul legislativului pentru clarificări și pentru deblocarea acestui impas instituțional între autoritățile publice și cetățeni. Sperăm că interpretarea Parlamentului va servi drept temei pentru viitoarele răspunsuri ale instituțiilor publice la solicitările de informații parvenite de la cetățeni și că cetățenii Republicii Moldova vor putea să acceseze informații oficiale și de interes public în baza unei simple cereri, expediate prin e-mail fără ca aceasta să fie semnată (olograf sau electronic).
Autor: Andrei Cebotari
