Autor: Andrei Lutenco, Director Programe CPR Moldova – Centrul de Politici și Reforme
Formarea majorității parlamentare antioligarhice în vara lui 2019 a deschis o fereastră de oportunitate pentru țara noastră. Situația gravă la capitolul corupție, derapajele anti-democratice și încălcările drepturilor omului din trecutul recent mandatau guvernarea să ia măsuri curajoase și cu bătaie lungă pentru a reanima instituțiile democratice și a restabili încrederea în justiție a cetățenilor. Noua putere a decis atunci să își concentreze forțele pe reformarea sectorului justiției și pe măsuri mai mult sau mai puțin moderate – reformarea instituțiilor de autoadministrare (CSM și CSP), numirea unui procuror general integru și curățirea sistemului printr-o evaluare extraordinară. Totuși, intransingența în implementarea acestei reforme a pus capăt guvernului Maiei Sandu, aruncînd schimbările din justiție în zona incertitudinii. Cum trebuia să arate reforma justiției după iunie 2019 și unde a ajuns?
Marile speranțe
Schimbarea puterii de la Chișinău în iunie 2019 a însemnat pentru mulți o ruptură suficient de radicală pentru a fi botezată atunci drept revoluție „liniștită”. Acum i se mai spunei și „eșuată”. Asta pentru că era văzută ca o șansă de trecere de la un regim nedemocratic cu tendințe autoritare, abuziv și corupt, la unul care se vroia democratic și onest. De regulă, astfel de schimbări aduc cu ele și povara trecutului – societatea vrea răspundere și justiție pentru abuzurile fostei puteri și garanții că ele nu se vor repeta.
Aceste abuzuri au fost constatate în documentul care a pecetluit coaliția din iunie 2019 – Declarația cu privire la caracterul captiv al statului Republica Moldova. Aceasta vorbește despre corupția endemică, furturile și privatizările ilicite din avutul public, controlul total asupra sistemului judecătoresc, exercitat de oligarhie și numeroasele atacuri asupra drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
La fel ca și oamenii care au nevoie de ajutor pentru a depăși traumele prin care tocmai au trecut, societăție care supraviețuiesc un regim autoritar, abuzuri grave și masive ale drepturilor omului, războaie civile, etc. recurg la metode de a depăși experiența traumatică din trecut și de a preveni astfel de lucruri în viitor. O disciplină întreagă – Justiția de tranziție – s-a dezvoltat în ultimele decinii în lume pentru a face față acestor provocări și așteptări. Metodele justiției de tranziție merg dincolo de tribunalele oficiale și legislația ordinară și intervin atunci cînd structurile tradiționale – legislativul, executivul și mai ales justiția – nu sunt suficiente. Aceste metode includ, printre altele, stabilirea adevărului (așa-numitele comisii ale adevărului și reconcilierii), lustrații pentru a elimina din sistemul de stat exponenți ai sistemului opresiv, instanțe speciale pentru urmărirea penală și pedepsirea foștilor dictatori și torționari, reparații și reforme instituționale. Bazată pe teoria că situațiile excepționale cer măsuri neordinare, justiția de tranziție merge dincolo de legile ordinare și instituie mecanisme temporare prin care societatea își poate reveni la normal, democrația poate fi restabilită, iar justiția restabilită.
În vara și toamna lui 2019, așteptările moldovenilor pentru o schimbare, s-au materializat în demisii și demiteri ale reprezentanților regimului precedent, evadări ale exponenților săi, discuții despre lustrații și dosare împotriva celor care au abuzat de putere, comisii parlamentare pentru investigarea crimelor economice sau tentativei de uzurpare a puterii și mai multe dosare penale pe aceleași subiecte. Or, regimul PD a fost acuzat de abuzarea sistematică a drepturilor omului, represalii împotriva oponenților politici, intimidări, șantajări, amenințări și corupție.
Chiar dacă Declarația privind caracterul captiv al statului constata o situație extraordinară și gravă, noua guvernare a ales să acționeze ordinar – în limitele legislației și în cadrul sistemului moștenit de la fosta guvernare. Aceștia nu au derogat decît nesemnificativ de la ceea ce s-ar putea numi guvernarea prin lege de zi cu zi. În cuvintele deputatului Alexandru Slusari, majoritatea parlamentară a decis să curețe sistemul „cu mănuși albe”, în loc să adopte „legi speciale limitate, care le-ar fi atribuit Legislativului și Executivului competențe extinse”. Asta chiar dacă partenerii de guvernare de atunci păreau solidari în a califica acțiunile fostei guvernări ca nu altceva decît lovitură de stat.
Miza pe justiție
Pînă la urmă miza și strategia guvernării din iunie a fost concentrarea pe reformarea justiției ca primul și cel mai necesar pas pentru scoaterea țării din umbra fostului regim. Așteptarea era că un sistem de judecători și procurori integri va fi paiul care va rupe spatele cămilei oligarhiei moldovenești, or sistemul de justiție are toate puterile și pîrghiile necesare pentru a investiga crimele trecute, a pedepsi vinovații, a reabilita pe cei nedreptățiți și a preveni abuzuri în viitor.
Guvernul și-a impus sarcina foarte grea de a implementa reforme ambițioase, pe de o parte, rămînînd în cîmpul constituțional și cel al legislației ordinare, pe de alta. Cea mai ambițioasă dintre reformele propuse a ajuns aproape de instrumentarul justiției de tranziție. Evaluarea extraordinară a judecătorilor și procurorilor era, efectiv, o formă de lustrație. În rest s-a mizat pe intervenții punctuale – de schimbare a liderilor instituțiilor de forță și a structurii instituționale a consiliilor de autoguvernare a organelor de drept prin modificarea legilor.
Justiția incorigibilă
Că misiunea va fi complicată și că aceasta necesită metode neconvenționale era clar pentru oricine. Este deja un clișeu să zici că moldovenii nu au încredere în justiție. Potrivit ultimului Barometru al Opiniei Publice, 74% din respondenți nu (prea) au încredere în justiție. Dar în spatele cifrelor și percepțiilor stau fapte. De-a lungul anilor, în pofida banilor grei aduși de partenerii străini pentru reformarea sectorului (pînă la întreruperea finanțării pentru lipsă de progrese în 2017, doar UE a contribuit cu 28 milioane EUR), rapoartele internaționale indicau regrese la principalii indicatori ce țin de independența și calitatea actului judiciar, justiție politică, încălcarea drepturilor omului de către procuratură și judecători, implicarea organelor de drept în corupție (inclusiv marea corupție), și altele.
Anularea rezultatelor alegerilor primarului în Chișinău, dosarele politice, scandalurile legate de interceptarea (cu ordonanță de la procuror și autorizare de la judecători) a opoziției și activiștilor anti-guvern, lipsa de progrese în investigarea crimelor financiare, indicau că în ultima perioadă, în loc să se reformeze, justiția ajungea sub controlul unui singur partid și a unui singur om. Mai mult, reforma s-a dovedit deosebit de susceptibilă de a fi deturnată în favoarea puterii și intereselor private. Toate acestea au făcut ca Parlamentul European să adopte o rezoluție care constata că „în ultimii ani, sistemul de justiție a dat dovadă de o lipsă de independență fără precedent și de supunere în fața elementelor oligarhice”
Un studiu apărut la începutul lui noiembrie despre justiția selectivă, arată că organele de drept aplică standarde duble în cauzele de rezonanță, în special în cele care implică politicieni. Justiția se face în spatele ușilor închise, nejustificat, dar totodată atunci cînd o cer interesele puterii materiale din dosare sunt scurse în mass-media pentru a denigra persoanele publice.
Chiar și la nivel oficial, în ultimii cîțiva ani autoritățile din Moldova au ajus să treacă de la rapoarte triumfaliste despre cum reforma justiției este ca și implementată la recunoașterea faptului că aceasta a eșuat, iar încercările de a resuscita reforma chiar și sunau pesimist – „reforma mică a justiției”.
Cum se voia să arate reforma?
Pentru a veni de hac acestor probleme și recunoscînd explicit faptul că acestea țin de oamenii din sistem, integritatea lor șubredă și loialitățile dubioase, guvernarea din iunie-noiembrie 2019 și-a pus în gînd să-i schimbe sau, cel puțin, să le scadă din pondere. Pentru aceasta au folosit instrumentele și prerogativele legale pe care le aveau – cele ale Parlamentului și Guvernului, încercînd totodată să respecte, sau cel puțin să apară că respectă, separația puterilor în stat.
Oamenii și instituțiile care erau în vizor erau, în special, Procurorul General, Consiliul Superior al Procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii (organele de autoadministrare și control ale puterii judecătorești). Trebuiau să urmeze judecătorii și procurorii care ocupau poziții importante în sistem. Tuturor acestor persoane, într-un mod sau altul, legea le garantează inamovibilitatea, astfel că reforma punea la încercare capacitățile guvernanților de a naviga între așteptările societății, prescripțiile legii, temerile experților internaționali și cele ale oamenilor din sistem. Nu în ultimul rînd trebuia să se țină cont de evoluțiile politice paralele – tensiunile crescînde dintre componentele coaliției de Guvernare și interesele din ce în ce mai diferite ale acestora.
A. Reformarea organelor de autoadministrare a justiției
Strategia Guvernului din iunie în ceea ce privește organele de autoadministrare – CSM și CSP – cele responsabile de evaluarea, promovarea și sancționarea judecătorilor și procurorilor – a fost de a dilua eventualele voturi problematice din acestea cu fotolii noi ocupate de oameni integri. Pe de altă parte aceste organe urmau a fi îndepărtate de la luarea anumitor decizii la etapa „curățării sistemului”. Adică oamenii vechi, cu mici excepții, rămîn în funcții, dar li se adaugă oameni noi și li se iau cîteva dintre prerogativele cheie. Asta chiar dacă alternativa firească era de a înceta mandatele membrilor curenți ai acestor consilii. Renunțînd la demiterea/revocarea celor compromiși, precedenta guvernare a cîștigat niște puncte de la Comisia de la Veneția. În opinia sa din octombrie aceasta așa și a spus: că apreciază faptul că membrii CSM nu au fost pur și simplu demiși.
Astfel, reforma propunea suplinirea numărului de membri ai CSM și CSP cu cîte încă 3 membri. La cei 12 membri ai CSM (6 judecători aleși de adunarea generală a judecătorilor, trei profesori de drept aleși de Parlament și trei membri din oficiu – ministrul justiției, procurorul general și președintele CSJ) trebuiau să fie adăugați încă trei – profesori de drept numiți prin concurs de Guvern (2) și Președinție (1).
CSP, pînă la reformă, era compus din 12 membri – 5 procurori aleși de adunarea generală a procurorilor, 3 reprezentanți ai societății civile desemnați de președinte, parlament şi Academia de Ştiinţe și 4 membri din oficiu – procurorul general, procurorul șef din UTA Găgăuzia, președintele CSM și ministrul justiției. La aceasta s-au adăugat încă trei – președintele baroului, Avocatul Poporului și un reprezentant al societății civile numit de guvern.
Prin aceste schimbări, componența celor două organe ar deveni mai diversă, iar judecătorii și procurorii nu ar mai fi majoritate în CSM și, respectiv, CSP. Comisia de la Veneția nu a avut obiecții de principiu la aceste schimbări, constatînd că în linii mari acestea corespund standardelor internaționale.
În schimb, CSM-ul i s-a atribuit un rol secundar în eventuala evaluare extraordinară a judecătorilor, iar CSP-ului i s-a redus ponderea în alegerea procurorului general. După cum vom vedea, în primul caz puterea de decizie se vroia transferată unei comisii de evaluare independente, iar în al doilea caz unei comisii organizate de Ministerul Justiției.
B. Procurorul general
Numirea unui procuror general integru era văzută ca pas crucial. Pentru aceasta trebuia să fie scos din funcție pocurorul în exercițiu (care mai avea 4 ani de mandat rămași), să fie instituit un interimar integru care să se apuce de treabă și să fie identificat și numit un nou procuror general pe următorii 7 ani. Avînd majoritatea în parlament, coaliția s-a pus pe treabă.
După ce procurorul general Eduard Harunjen a refuzat să-și da demisia în pofida multiplelor somații din partea guvernanților și societății, Parlamentul mai întîi a adoptat o lege de intepretare a condițiilor pentru numirea procurorului general, după care a constat că, potrivit acestei interpretări, Harunjen nu ar fi avut dreptul de a fi numit în funcție de la început. Din fericire, probabil, Harunjen și-a anunțat, pînă la urmă, demisia, iar hotărîrea fără precedent a Parlamentului nu mai era necesară.
Interimatul a fost ocupat tot prin modificarea legii. Articolul despre vacanța funcției de procuror general din Legea Procuraturii a fost modificat astfel încît CSP să aibă doar 3 zile pentru a înainta candidatura pentru funcția de procuror general interimar, iar Președintele să aibă prerogativa de a refuza numirea acestuia, în anumite condiții. Dacă e depășit termenul sau Președintele refuză candidatura CSP, Parlamentul e cel ce propune numele interimatului, iar CSP trebuie doar să avizeze propunerea. S-a întîmplat primul scenariu – ședința CSP pentru desemnarea interimarului nu a avut cvorum, respectiv după expirarea termenului, Parlamentul l-a propus pe Dumitru Robu ca Procuror General interimar, CSP a avizat candidatura și președintele Dodon l-a numit în funcție. Pînă aici totul a mers conform planului.
Cea mai importantă și complicată mișcare, desigur, a fost elaborarea și punerea în aplicare a unei formule care să asigurea numirea pe 7 ani de mandat a unui procuror general integru capabil să schimbe lucrurile în procuratură. Dacă în iunie, în Declarația privind caracterul captiv al statului majoritatea parlamentară își propunea „identificarea unui procuror independent, de preferință din spațiul european”, pînă în septembrie partea cu „de preferință” a dispărut.
Formula aleasă pînă la urmă a fost de a 1) lărgi cercul potențialilor candidați modificînd condițiile de eligibilitate; 2) delega responsabilitatea desfășurării concursului inițial (preselecția) unei comisii speciale constituite de Ministerul justiției, luînd această atribuție din competența exclusivă a CSP; 3) Configurarea comisiei de la MJ și elaborarea regulamentului acesteia astfel încît să fie cît mai independentă și să asigure selectarea unei persoane integre și profesioniste.
În acest scop, în septembrie parlamentul a adoptat noi modificări la legea procuraturii. Potrivit acestora la funcție deja pot candida nu doar cei cu experiență în procuratură dar și cei care au 5 ani în funcția de judecător sau 8 ani în funcția de avocat sau ofițer de urmărire penală.
În etapele de selectare și numire a procurorului șef, care înainte includea CSPul și președintele țării a fost adăugată una nouă – preselecția de o comisie formată de Ministerul Justiției și compusă din un fost procuror/judecător, un expert internațional, un expert sau profesor de drept, un reprezentant al societății civile și un alt expert național recunoscut desemnat de Președintele Parlamentului. Comisia urma să identifice o listă de cel puțin doi candidați, iar selecția finală urma să fie făcută de CSP. Numirea în funcție rămânea prerogativa președintelui. Selecția urma să fie făcută „în funcție de pregătirea și abilitățile profesionale, de integritatea și de alte calități personale ale candidaților”.
Prevederile legii au fost atacate la Curtea Constituțională de un grup de deputați din fracțiunea PD, fiindcă prevederile constituționale spun că „Procurorul General este numit în funcție de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Procurorilor” fără a pomeni de preselecția din partea unui alt organ, cu atît mai mult unul organizat de Guvern.
C. Evaluarea extraordinară a judecătorilor și procurorilor
Evaluarea extraordinară a judecătorilor și procurorilor, o componentă centrală și cea mai radicală a reformei, își propunea să curățe sistemul de corupții aflați în pozițiile cheie – era vorba de peste 150 de oameni din funcții decisive care urmau a fi evaluați la capitolele integritate, profesionalism și stil de viață cu riscul de a fi destituiți din aceste funcții.
La începutul lui septembrie, Ministerul Justiției, sub conducerea Olesei Stamate, a venit cu un proiect de lege denumit, oarecum modest, „reforma Curții Supreme de Justiție și a organelor procuraturii”. Modest, fiindcă acesta prevedea nu doar reformarea structurii organizaționale și schimbarea competențelor instituțiilor din justiție (de ex. CSJ nu va mai fi o instanță de nivelul al treilea, ci o curte de casație avînd rolul de a unifica practica judecătorească). Proiectul își propunea și trierea judecătorilor (și nu doar a celor din CSJ) și procurorilor cu istoric dubios, cu eliminarea celor care lasă de dorit la capitolele integritate și profesionalism. După cum reiese din prevederile proiectului de lege, peste 150 de judecători și procurori urmau să treacă prin această procedură.
Evaluare extraordinară era măsura cheie a legii, cea care putea avea cel mai mare impact în lupta cu corupția în sector, dar și cea mai capabilă să stîrnească controverse (fapt confirmat de evoluțiile ulterioare). Pe de o parte, astfel de măsuri radicale pot trezi dubii despre amestecul politicului în treburile justiției. Pe de altă parte, politicienii din Moldova au manifestat de-a lungul timpului un interes prea mare în a-și supune puterea judecătorească. În final, chiar în interiorul sistemului o triere a cadrelor arată ca un vot de neîncredere dat judecătorilor și procurorilor, care le va periclita cariera, de asta se va ciocni de o opoziție vehementă
Pentru implementarea acestei componente a reformei, proiectul de lege prevedea crearea unei Comisii de Evaluare, compusă din 20 de persoane. Zece din acestea urmau a fi delegate de instituțiile publice reprezentante a celor trei puteri – Parlament (2), Guvern (2), Președinte (2), CSM (2), CSP (2). Alți zece membri trebuiau să fie internaționali desemnați de Ministerul Justiției la propunerea organizațiilor internaționale și partenerilor externi (6) și persoane desemnate de ONG-uri (4). Proiectul de lege includea și anumite garanții a imparțialității membrilor comisiei – aceștia nu puteau fi membri de partide, funcționari, sau în vreun grad de rudenie cu actuali judecători și procurori, etc. – și îi obligă să raporteze orice tentative de influențare a deciziilor lor, dar și să-și declare averea și interesele personale. După constituire, Comisiei trebuia să-i fie garantată independența față de cei ce i-au delegat membri, inclusiv avînd mandatul de a revoca membrii care compromit lucrările acesteia. Membrilor comisiei urmau să fie remunerați cu salarii echivalente cu cele ale judecătorilor CSJ cu 16 ani de vechime în muncă.
Comisia trebuia să funcționeze prin două „camere”, iar deciziile sale să fie transmise CSM pentru a fi puse în aplicare. Dacă CSM nu era de acord cu decizia, aceasta putea emite o opinie argumentat în acest sens, iar dosarul procurorului sau judecătorului urma să fie re-evaluat de cealaltă cameră a Comisiei, decît cea care a făcut evaluarea inițială.
După cum am sugerat mai sus, MJ era modestă cînd își prezenta ideea despre evaluare. În nota informativă la proiect acesta practic spune că, de vreme ce vor fi reduse competențele CSJ, vom avea nevoie de mai puțini judecători, iar ca să îi alegem pe cei mai buni, vom crea o comisie specială de evaluare a acestor judecători. Totuși, sub titlul generic al proiectului de lege se ascundeau planuri mai îndrăznezețe. După evaluarea extraordinară a judcătorilor CSJ, comisia de evaluare urma să verifice, conform aceleiași proceduri și pe președinții curților de apel și judecătoriilor, vicepreședinților curților de apel și a judecătoriilor Chișinău, Bălți, Cahul și Comrat. Mai mult, urmau a fi evaluați și deținătorii funcțiilor cheie în organele procuraturii (Procurorul General și adjuncții săi, toți procurorii din Procuratura Anticorupție, procurorii-șefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale, PCCOCS, procuraturilor de circumscripție, și procuraturilor teritoriale).
În comunicarea cu Comisia de la Veneția, autoritățile au fost mai explicite și, se pare că, mai sincere. Comisia spune (alin. 46) că Guvernul ar fi făcut referință la rezoluțiile Parlamentului European în care se constată că „în ultimii ani, sistemul de justiție a dat dovadă de o lipsă de independență fără precedent și de supunere în fața elementelor oligarhice”, precum și că „instituțiile naționale și internaționale au declarat că Republica Moldova e un stat capturat”. Guvernul a mai zis Comisiei că scopul curentei coaliții majoritare din parlament este dezoligarhizarea țării dar și a recunoscut că „justiția din Republica Moldova este incapabilă să se curețe desinestătător de oamenii corupți și vulnerabili”.
Reforma care a îngropat reformatorii
Reforma justiției a devenit butoiul de pulbere care a aruncat în aer fosta coaliție de guvernare. Coaliția s-a poticnit în implementarea chiar primului punct din acordul lor de colaborare – reformarea procuraturii. După ce Blocul ACUM s-a arătat nedumerit de felul în care s-a desfășurat concursul din Comisia Ministerului Justiței (cea care trebuia să facă schimbarea) și a acuzat trișarea din partea partenerilor de coaliție, Guvernul, sub conducerea Maiei Sandu și-a angajat răspunderea pentru modificarea legislației astfel încît prim-ministrul să propună Consiliului Superior al Procurorilor candidații pentru șefia Procuraturii Generale. Mizele politice au fost ridicate la maxim. Foștii semnatari ai declarației despre captivitatea statului, s-au acuzat reciproc de trădare, matrapazlîcuri și încălcarea acordului politic.
Pînă la urmă, în loc să dea undă verde executivului de a interveni în acest cel mai vulnerabil și important sector public, Parlamentul, cu voturile PSRM și PD s-a folosit de unica oportunitate constituțională de a-i opri inițiativa – să demită Guvernul Sandu. Coaliția a luat sfîrșit.
Numirea unui procuror general integru și profesionist într-adevăr era legată de așteptări mari din partea societății, de aceea Guvernul a considerat oportun să anuleze rezultatele unui concurs care, potrivit ministrei de atunci a justiției nu ar fi fost obiectiv și ar fi avut rezultatele distorsionate, și și-a pus la bătaie propriul mandat pentru a-și aroga numirea procurorului.
După destrămarea coaliției de Guvernare și numirea Guvernului Chicu, noul ministru al justiției Fadei Nagacevschi a transmis lista cu cei patru candidați la funcția de Procuror General către CSP, chiar dacă rezultatele acestuia fuseseră anulate de Guvernul precedent. CSP a desemnat cîștigător pe Alexandru Stoianoglo, iar Președintele l-a numit în funcție.
Viitorul reformei
Care va fi soarta reformei justiției în noul context politic nu este clar, dar există indicii că aceasta va avea o formă finală diferită de cea descrisă mai sus.
Pe de o parte Ministrul Justiției promite să ducă la capăt „în strictă conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția”, iar pentru evaluarea extraordinară să elaboreze un concept nou. Pe de altă parte, proiectul de lege care conținea evaluarea, bazat pe acordul PSRM-ACUM din septembrie 2019, a fost criticat dur de socialiști. Moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Sandu, votată de socialiști, PD și independenți menționa, printre altele că opinia Comisiei de la Veneția „practic a desființat reforma propusă privind evaluarea judecătorilor și restructurarea Curții Supreme de Justiție”, ceea ce nu este adevărat. Moțiunea de cenzură mai concluziona, foarte tranșant, că Guvernul Sandu se face responsabil de eșecul total al reformei justiției – chiar dacă acest Guvern nici nu a avut șansa să se apuce de părțile cele mai importante ale reformei.
Totodată, foștii parteneri de coaliție ai PSRM nu își doresc ca evaluarea judecătorilor și procurorilor să se facă de actualul guvern și în actualul context politic. Potrivit, fostei ministre Stamate, statul nostru are o singură șansă de a face o astfel de curățare, iar în condițiile actuale acest lucru este inoportun și ar fi necredibil. Asta mai ales în condițiile în care actualul Guvern a fost investit cu voturile PDM, partidul care tocmai era acuzat de capturarea justiției.
Mai mult ca atît, noul executiv deja sugerează că aspectul final al evaluării va arăta foarte diferit. Același Fadei Nagacevschi, s-a arătat deschis la ideea de a evalua judecătorii, nu printr-o comisie specială independentă, ci prin intermediul instituțiilor deja existente (adică organele de autoadministrare a judecătorilor și procurorilor). Acest lucru nu se pliază în nici un fel cu cele agreate de foștii parteneri, cu caracterul capturat al justiției constatate în Declarația cu privire la caracterul captiv al statului Republica Moldova, dar și cu evaluările experților internaționali, inclusiv a Comisiei de la Veneția, în ceea ce privește nivelul de corupție în sistemul judecătoresc din țara noastră. Desigur, o astfel de formulă nu va mai fi în nici un fel „extraordinară” sau „externă”.
Între timp, planul de acțiuni a Guvernului Chicu, la capitolul justiție, nu mai vorbește de evaluarea extraordinară a procurorilor și judecătorilor. Guvernul își propune „Ajustarea cadrului legal în vederea eficientizării activității de evaluare ordinară și extraordinară a judecătorilor, inclusiv prin prisma intereselor acestora, pentru a curăța organele de justiție de oameni corupți și vulnerabili”. Din vizor a dispărut evaluarea procurorilor, iar perspectivele evaluării extraodinare a judecătorilor nu sunt univoce.
Incertitudinea planează și asupra schimbărilor în procesul de selectare și numire a Procurorului General. Or, Curtea Constituțională ar putea da curs sesizării deputaților PD și declara noile prevedei neconstituționale.
Astăzi s-a adeverit că și reformarea CSM va arăta diferit decît s-a propus inițial. Parlamentul a adoptat în grabă amendamente la Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Modificările, propuse de Ministrul Nagacevschi, difere dă conceptul precedent, adăugînd un nou membru al consiliului din rîndul judecătorilor și doi profesori de drept delegați de parlament. Astfel, pe lîngă cei 3 membri de drept, noua componență CSM va avea 7 membri aleși de judecători și 5 de parlament. Ca urmare, rolul politicului în CSM va crește, fapt reclamat azi de deputații din DA, care au spus că mișcarea este o tentativă a președintelui Dodon de a acapara CSM-ul.
Concluzie
În iunie s-a decis decapturarea statului prin justiție și prin legi. Reforma justiției trebuia să dea o nouă șansă democrației și statului de drept. Pe de altă parte, bunele intenții s-au lovit de proceduri și interese divergente. Pentru a îmbuna partenerii externi, s-a lovit mai puțin în organele de autoadministrare din justiție, s-au făcut anumite compromisuri politice, iar accentul pe concursuri publice a dezamăgit pe reformatori. Reforma justiției, așa cum a fost concepută, a picat din nou și a tras după ea un guvern.
Într-o conferință de presă susținută astăzi cu ocazia vizitei sale în Moldova, președintele Comisiei de la Veneția, Gianni Buquicchio, spunea că o reformă a justiție trebuie să fie coerentă, globală să nu fie legiferată pe bucăți. Acesta a mai adăugat că o astfel de reformă trebuie să fie bazată pe dialog și transparență.
Conceptul de reformă elaborat în iunie 2019 de coaliția ACUM-PSRM a vrut să urmeze aceste standarde – era complexă și bazată pe componente care încercau să găsească un echilibru dintre exigențele statului de drept și așteptările societății pentru schimbare. Decapturarea justiției includea măsuri de „curățare” a sistemului, reformare a instituțiilor, și schimbare a pozițiilor cheie. Aceasta trebuia să fie o „reformă mare”.
Este foarte posibil că eșecul în a duce la capat această reformă este ireversibil. În iunie 2019, schimbările radicale au devenit posibile datorită unui consens larg în societate, inclusiv dintre forțele politice și stătea cu picioarele pe o înțelegere împărtășită a gravității situației, reflectată în Declarația cu privire la caracterul captiv al statului. Aparența acestui consens a fost mai apoi zădărnicit de ambițiile diferite ale exponenților politici.
Următoarea șansă de a reforma pe bune justiția va veni odată cu recrearea acestui consens, și că reforma justiției va începe la urnele de vot. Atunci, reformatorii vor trebui să învețe din greșeli, inclusiv să comunice mai deschis și activ despre mizele reformei, să-și asume soluții care să nu compromită esența acesteia și să aibă în spate nu doar susținerea partenerilor și experților străini, ci și a întregii societăți.
20 decembrie 2019
Acest material face parte din proiectul „CPR Watch 2. Keeping the reforms in the spotlight”. Proiectul este realizat cu suportul financiar al Black Sea Trust un proiect al German Marshall Fund din Statele Unite ale Americii. Opiniile prezentate în cadrul acestui material nu reprezintă obligatoriu cele ale Black Sea Trust sau ale partenerilor lor.
